20 apr. 2018

„Paranoia” de Bianca Mîciu ― O poveste prea simplă

Paranoia este cartea pe care o vrei într-o zi toridă de vară, atunci când nu ai ce face și îți dorești să mai citești ceva. A fost cea mai simplă carte pe care am citit-o până acum. Deși autoarea folosește cuvinte sofisticate în câteva paragrafe, aruncate ici colo, nu m-a făcut decât să-mi amintesc de sora mea din clasa a șasea.

Prea multe detalii nesemnificative, acțiunea nu e complicată, ci puțin "împodobită". În unele paragrafe se explică individual situația,  deși fraza precedentă este suficientă pentru a înțelege ceea ce dorește să transmită. Propozițiile sunt scurte, textul este plin de întrebări retorice, care conțin cuvinte ce se repetă, ceea ce te bulversează la un moment dat.

Într-o dimineață am fost trezită de soneria telefonului, dar nu soneria alarmei. Era cea care mă anunța că am primit un mesaj. Oare de la cine să fie? Era de la el. Mă invita mâine după ore să ieșim la o cafenea, în jurul orei 18. Nu știam ce să răspund. Am acceptat.
Dacă ești premiantă nu înseamnă neapărat că ești deșteaptă, cum de altfel, să nu fii premiantă, nu înseamnă că ești proastă. Am găsit în roman această mică problemă și mi se pare puerilă.

Autoarea sare de la o secvență la alta, în momentul acesta visează la el, apoi el îi trimite mesaj și o trezește, (dar nu e alarma telefonului). Acum iese cu el, în secunda următoare el o înşală. E o carte care mi-a transmis sentimente mixte.

Sofia este îndrăgostită de Tudor, băiatul frumos ce se topește din cauza soarelui. (Nu știu cum poate face acest lucru soarele și chiar dacă e o metaforă, nu sună deloc bine.) Aceasta e foarte nerăbdătoare să ajungă la întâlnirea cu viitorul ei iubit.
Și știți și voi că emoțiile primei întâlniri ne schimbă comportamentul. Așa se întâmplă și cu cel al personajului feminin, care afirmă că "rochița mea se asortează cu tenişii tăi". Gelozia apare încă de la această primă-întâlnire, ceea ce nu mi se pare normal. Credeți că totul se termină aici? Ei bine, e doar începutul...

M-am trezit de dimineață pentru a mă aranja. Mi-am luat pe mine o rochiță crem, mulată și aveam un bolero negru-albăstrui. Îmi împletisem părul pentru că era foarte cald. Alesesem niște pantofi cu toc mic care veneau perfect cu rochia. Mă machiasem...
Dar acțiunea avansează repejor și după ce îl cunoaște pe tatăl Sofiei, apare în peisaj Matei. Ospătarul de la prima ei întâlnire cu Tudor. Ce vrea acesta? Mmm... Vă las să descoperiți singuri, va fi mult mai palpitant.

Povestea continuă și nu durează mult timp până când Sofia devine indecisă  A fost o lectură foarte simpluță și sper ca autoarea să nu creadă că această critică e făcută intenționat. Pur și simplu se observă limbajul sec și frazele scurte, care nu ajută deloc în valorificarea poveștii.

Încă nu am înțeles de ce se numește Paranoia. De ce se numește un roman psihologic? E cam mult spus, sincer. Consider că acest roman este mai mult o încercare de psihologic și o felicit pe autoare că la vârsta de șaisprezece ani a scris o carte, dar mai are de lucrat la stil și vocabular.

Nu trebuie să schimbi unele cuvinte cu neologisme pe care poate mulți nu le-au auzit (ex: cuvântul vis cu sinonimul lui neologic, oniric), ca să înfrumusețezi limbajul și să pară pompos, ci trebuie să reușești tu, ca scriitor, să mă emoționezi pe mine, ca și cititor.

Dacă doriți să descoperiți și voi cartea Biancăi, atunci puteți să o contactați printr-un mesaj privat și să vă exprimați dorința de a citi povestea ei. O găsiți aici.

Iar sufletul mi-e sfâșiat de impactul nefavorabil pe care l-a lăsat această iubire.

 Dacă vreți să o descoperiți mai bine pe autoare, vă invit să citiți și interviul pe care i l-am luat. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu